Rău. Rău!

Mare dezamăgire sufletească ieri. Am fost la HD să îmi văd copilul și a trebuit să îmi dea departamentul de vânzări cu ciocanul în meclă: termenul de livrare va fi septembrie. SEPTEMBRIE!!

Trist, lacrimi șiroinde pe obrazul ars de soare.

Combustie internă

Ieri a fost prima lecție de motoare. M-am învârtit prin poligon ca un tembel fericit, în viteza întâi, preț de vreo oră și un pic. Am făcut porniri de pe loc, jaloane și alte învârteli. Asta da distracție! :)

Pași

După aterizare și interminabila coadă făcută în fața ghișeului de imigrări am luat un taxi din fața recent-finlizatului terminal de pe Menara până în centrul orașului. Obișnuit cu nesimțirile marocane, am scos cursa la doar zece euro, ceea ce a fost de natură să îi surprindă pe patronii francezi (și poponari, cred) ai riadului cu vedere la Jemaa în care mi-am petrecut câteva zile destul de senine. Orașul era adormit, ora șapte dimineața într-o zi de vineri nepărând să îi priască foarte tare. Aerul era aproape respirabil, numărul de scutere de pe drumuri tindea spre zero, oamenii lipseau de pe trotuare. Viața aici începe după zece, ca în orice națiune fericită.

Am găsit riadul fără dificultăți numai după adresă, uimindu-ne din nou amfitrionii veseli, după care le-am devorat ceaiul și prajiturelele puse dinaintea-mi cu relaxarea omului care a petrecut aproape optsprezece ore pe aeroportul din Milano datorită unei greșeli stupide pe care nu o pot relata, din prea multă jenă. Camera noastră pentru prima noapte a fost puțin austeră, decorată cu o grămadă de faianță alb-albastră cam amenințătoare. Ne-am lăsat bulendrele și am pornit la vânătoare de maimuțe.

Am fost doi în această excursie temerară, înarmați cu scule fotografice de o calitate rezonabilă, dar și cu ceva atitudine de colonialiști ieșiți în safari. Ne-am petrecut dimineața în piață și prin străduțele din apropiere, căutându-ne prieteni vechi (am găsit doi, un cerșetor bătrân și un patron de magazin îmbătrânit) fără niciun fel de efort. Senzația de Frate, am ajuns să cunoaștem localnicii! nu a făcut decât să ne amplifice beatitudinea.

Și așa au trecut trei zile și jumătate, împărțite între Canon, piață, străzile și parcurile din Ville Nouvelle și tradiționala noastră cârciumă din fața cinematografului  Colisee, unde poți mânca cea mai bună friptură de vită cu sos tartar și bea cea mai rece bere Flag la prețul modic de doi euro pentru fiecare două sute cincizeci de mililitri, best in town.

În cea de-a patra zi, după un prânz cam prea mare, am plecat spre adevărata noastră destinație: orașul-avanpost M’Hamid, aflat la aproape cinci sute de kilometri sud-est de Marrakech și la mai puțin de cincizeci de granița (închisă) cu Algeria. Am călătorit vreme de unsprezece ore cu autobuzul, am fost preluați la puțin după unu dimineața de șoferul hotelului-haltă din Zagora și depuși în paturile cele mai confortabile din lume. A doua zi în zori am mai facut aproape o sută de kilometri pe o șosea cu o singură bandă la bordul unui taxi Peugeot vechi de peste treizeci de ani până la ultima urmă de civilizație de la marginea Saharei, sus-menționatul cătun cu trei mii de locuitori și tot atâția soldați puși să vegheze hotarul.

Ajunși, ne-am lepădat hainele orășenești în favoarea jallaba, halatul lung care acoperă tot corpul și te ferește de soarele nemernic care încearcă să îți facă drept cadou un mic cancer de piele, și a chache-ului, bucata lungă ce pânză albastră folosită de hommes bleu pentru a se feri de același prieten incandescent, precum și de poporul de muște care călătorește pe lângă fiecare dromader. Am fost preluați de ghidul nostru, un auto-proclamat tuareg de douăzeci și patru de ani pe nume Nine, pe care eu unul îl suspectam ca fiind de fapt foarte berber, căci ce să caute un tuareg atât de departe de Timbuktu, și mai ales cu familia campată la două zile depărtare în deșert, trei corturi și patruzeci și patru de capre…

Dromaderii noștri, doi băieți simpatici, au fost încărcați cu toate cele necesare pentru cinci zile prin deșert: carne, roșii, ouă, ardei, ceapă, conserve, arzător cu propan, saltele, cortul și, desigur, vreo șaizeci de litri de apă. Nemaifiind loc și pentru oameni pe spinările magnificelor animale, am pornit la picior prin stepa întărită de o ploaie recentă, spărgând la tot pasul plăci uriașe de nisip cândva ud și acum transformat într-o mare de farfurii din lut care trosneau precum o cană trântită cu voioșie copilărească în curtea bunicii disperate de la țară (cine are).

Am mers fără să vorbim preț de câteva ore, iar la apusul soarelui am campat lângă un tamarisc și ceva dune. Ghidul nostru, devenit bucătar, ne-a preparat un tagine, adică fiertura aceea de miel, cartofi, zarzavaturi și neapărat morcovi care este baza culturii culinare berbere. Rupți de oboseală, am adormit înainte de unsprezece, nu înainte de a zăbovi înfofoliți în sacii de dormit printre dunele micuțe, privind cu disperare niște stele pe care în prăfuitul București (și chiar în prăfuitul Predeal, cu toată altitudinea lui) nu le poți vedea niciodată. Întins pe spate, cu vântul în urechi și ochii pe cer, mi-am dat seama că să privești deșertul primăvara este într-adevăr un lucru de preț, bogăția inimaginabilă de verde care poate să domine un peisaj nisipiu și spart împrumutând ceva din vigoarea unui climat mai temperat și făcându-te atent la urmele insectelor și reptilelor care s-au trezit la viață în acest final de aprilie.

A doua zi am străbătut o porțiune de douăzeci și ceva de kilometri prin hamada, deșertul de piatră, în fapt fundul unui lac preistoric demult secat, presărat pe toți milimetrii săi de pietroaie rostogolite de ape dispărute, ascunzând fosile și un sol vulcanic, negricios. A fost pentru prima oară în viața mea când am putut vedea orizontul întreg de pe uscat, o întindere nesfârșită de bolovani și poate câțiva accacia pierduți în imensitate. Am mers pe jos, tăcuți și recunoscători, vreme de câteva ore, până la prânz când am făcut popas și ne-am furajat cu salata uriașă a tuareg-berberului și am sorbit al cincizecilea pahar de ceai dulce. Dromaderii s-au dovedit a fi cele mai răbdătoare și uimitoare bestii pe care le-am cunoscut, putând duce fiecare până la două sute cincizeci de kilograme în spinare pe distanțe impresionante, fără nevoie de apă sau prea multă hrană, cu excepția sacului de curmale pe care ghidul nostru îl punea în fața lor seara. Glucide, cred.

După ce soarele s-a potolit, pe la ora patru am pornit din nou. Alți kilometri, altă întindere de pietriș negru, am ajuns în cele din urmă la fântâna lângă care am petrecut noaptea, locul celui mai răcoros duș pe care l-am făcut vreodată folosind tehnica găleții turnate în cap. La sfârșitul zilei am realizat că nu am văzut pe nimeni, cu excepția unei coloane de motocicliști care se arătase mai pe dimineață undeva la orizont, și a unchiului tuaregului nostru, cu care ne întâlnisem fortuit mai devreme. Eram, cu adevărat, singuri, înconjurați de pustiu, liniște, și din păcate muște.

A treia zi prin deșert ne-a purtat până la marginea uriașelor dune de la Erg Chegaga, marea de nisip. Înalte de vreo șaizeci de metri, sunt aproape la fel de impresionante ca cele de la Erg Chebbi, pe care le-am văzut anul trecut, cum ar spune cărțile de călătorie, decorul perfect pentru un film de la Hollywood, sau, cu alte cuvinte, deșertul ăla de nisip pe care și-l imaginează oricine atunci când închide ochii și se gândește la Sahara. Am poposit în bivuacul de la marginea zonei, am făcut pozele cu ouă roșii, am socializat cu vreo douăzeci de nesuferiți francezi, olandezi și alți europeni (plus o indiancă) după care am dormit precum niște animale ostenite până dimineața.

Am plecat devreme, după ce am constatat că cineva (vreun olandez nemernic!) mi-a șutit cheche-ul și am fost nevoit să apelez la bătrâna pălărie și un tricou sfâșiat pentru a nu mă prăji de tot, fericiți că în sfârșit, după aproape cincizeci de kilometri de lipa-lipa, puteam să urcăm, pe rând, pe dromaderul a cărui încărcătură de roșii, apă și castraveți o cam mâncasem în ultimele zile. Am parcurs alți douăzeci și cinci de kilometri printre dunele Bougran, martori ai unui fenomen al meteorologiei locale în curs de devenire: furtuna de nisip. După prânz a început să se formeze un soi de pâclă lăptoasă, probabil praf adus de vântul care bătea cu putere, iar primele fire de nisip suflate direct în ochi (printre ramele ochelarilor bine lipiți de figură) nu au întârziat să apară. Am ridicat cortul fără puțină bătaie de cap și ne-am petrecut seara la adăpost de vântul din ce în ce mai zgomotos de afară, ignorând paianjenii de mulți centimetri care începuseră să facă curse pe pânza ridicată între noi și stelele halucinante.

Dimineața ne-am trezit pentru a ne găsi în fața celui mai albastru cer imaginabil, curățat de evenimentele de peste noapte, dar dovedindu-se a fi, în final, doar martorul unei acalmii fragile. Pe la ora unsprezece vântul s-a întețit din nou, iar cantitatea de praf și nisip antrenată pe sub textilele noastre a început să devină critică. Din fericire muștele s-au pus la adăpost, lăsându-și victime în pace, pradă vuietului și srâșnetului de nisip între dinți.

Așa cum deseori se întâmplă în Africa, aranjamentele noastre pentru transportul înapoi la Marrakech, incluzând același autobuz pentru patru sute de kilometri și același Peugeot pentru primii o sută s-au dus naibii, pe motiv de cursă anulată. Ne-am trezit promovați și buni de ajuns în autogară cu patru ore mai devreme, dar mulțumită batranului 6310 am fost în stare să chemăm un 4×4 să ne scoată din mijlocul urgiei. Ne-am despărțit de dragul nostru ghid cu îmbrățișări și strângeri de mână. I-am dăruit sticluța metalică de bețiv pe care o adusesem cu mine, încă pe jumătate plină cu Jack Daniel’s din care trăseserăm tustrei, câte puțin seară de seară, unii aflându-se la prima întâlnire cu dezgustătoarea (dar atât de minunata) poșircă americană. V. i-a făcut cadou ochelarii lui de soare, și împreună i-am lăsat ultimii plasturi de unică folosință și alte nimicuri medicale care în mijlocul pustiei valorează greutatea lor în hașiș.

Ne-am întors la timp și am oprit la Marrakech în dimineața zilei de duminică, pe la trei, spre incantarea francezilor poponari care ne așteptau cu brațele deschise și camera pregătită de oaspeți.

Cam asta a fost. Efortul a fost mai mare decât am anticipat, iar recompensa la fel. Despre concluzii și feeling general într-o însemnare ulterioară.

Acasă… acasă…

M-am întors după douăzeci și patru de ore în care am schimbat două trenuri, două avioane și, pentru distracție, patru metrouri. Am părăsit Marocul prin Casablanca ieri pe la prânz și am ajuns în această dimineață la București după o escală răcoroasă la Madrid, ocazie cu care poliția m-a pus să șterg fotografiile artsy cu niscaiva scutere zburând și oameni alergând, pentru simplul motiv că pe fundal apăreau prea aproape zidurile palatului regal.

Inutil să adaug mai multe pentru că mi-e cam somn și intenționez să mă prăbușesc în patul meu confortabil preț de câteva ceasuri, dar da, am făcut aproximativ o mie opt sute de fotografii format RAW, dintre care vreo patru sau cinci chiar reușite. Trebuia să umplu cu ceva cardurile alea de memorie de treizeci și doi de giga, poate-poate!

Spre sud

Joi plec. Cinci nopți în Marrakech, șase zile în Sahara.

Mi-am dat seama că sunt complet autist la faza asta. Nu mai demult de ieri au venit niște tipe de la o anumită autoritate de-a statului să controleze activitatea uzinei. Am stat noi de vorbă despre vreme și facultăți, criza economică și prețul fier-betonului în activitatea de construcții, până când inevitabil am dat-o pe Ce faci de paște? de cel puțin două ori.

Am fost nevoit să dezvălui, nu fără mândrie, că am de gând să sparg ouă roșii în deșert în compania fratelui meu de suferință, după care să facem poze cu cojile, așa, doar pentru că putem. Una dintre ele, tipa de vreo patruzeci de ani s-a încântat tare rău, mi-a povestit cum a negociat cumnată-sa în Turcia niște perne de la o sută de dolari la douăzeci și așa mai departe. Eu i-am descris cum zburăm de la Otopeni la Milano și apoi la Casablanca, luăm trenul până la Marrakech, autobuzul până la Zagora, taxiul până la M’Hamid și dromaderul până la dunele de pe Erg Chegaga, fără duș sau semnal pe telefonul mobil, dar cu gândaci și mai ales cu scorpioni inofensivi mișunând prin nisipul fierbinte, prin care e atât de plăcut să te plimbi în picioarele goale după apusul soarelui…

În tot acest timp citeam pe fața puștoaicei însoțitoare de doar douăzeci de primăveri un fel de mirare neîncrezătoare care țipa Doamne ce idiot, el nu știe că s-au inventat Paralia Katerini, Mamaia și Albena?! și mi-am dat seama că ar cam trebui să o las mai moale cu chestiile extraterestre. Sperii oamenii, ce naiba.

În fine, reușita majoră a zilei de azi este că am reușit să rezerv camere la un riad a cărui terasă are vedere directă la Jemaa el-Fna, piața centrală în care se întâmplă tot. Și ce o să mai șed eu pe șezlong acolo sus, pe acoperiș, citind Hemingway și Kundera în compania whisky-ului berber…

How to

Filmele noastre comuniste îmi dau o senzație aiurea de pre-aranjament. Ceea ce, desigur, înseamnă că de fapt sunt foarte bune la ceea ce trebuie ele să facă: să vândă o realitate bună.

Când vorbesc despre un pre-aranjament încerc să mă refer destul de vag la ideea de grijă pe care ți-o poartă societatea, un soi de pre-determinare universală cu jaloane vizibile pe asfalt, printre care tu îți croiești drumul, neabătut și supravegheat părintește.

Pre-aranjamentul suprem pare să fie dragostea. Cumva aceste filme mă conving instantaneu că ăia doi se vor combina pentru că trebuie să fie împreună, așa vrea țara. Educația lor îi îndeamnă să spună invariabil numai ce trebuie, să cumpere florile potrivite, să facă rost de ciocolata Pitic întotdeauna pe rafturile pline ale băcăniei, să găsească locuri bune la filmele de dragoste cu Raj Kapur.

Ce e drept, și How to Lose Friends and Alienate People face cam același lucru, dar măcar este distractiv…

Vrum. Pe bune, vrum!

Îl iubesc pe dumnezeu pentru că l-a făcut pe Columb care a descoperit America pe care au populat-o irlandejii care au omorât piei roșii care au omorât la rândul lor albi care au inventat revolverul cu care au liniștit complet vestul ca să aibă încă o coastă populată la un alt ocean unde să construiască orașe spre care să tragă niște șosele pe care să se plimbe oameni cu mașini și drăcii.

Concluzia: trăiască dumnezeu care ne-a dat Iron 883. Care va fi al meu vara asta.

Ce băiat culturizat

Am citit duminică Viața și vremurile lui Michael K, că tot l-a editat Humanitas cu PR bun prin revistele cele glossy de le consum eu (două, una mișto, una cam porcărie). Am citit-o pe canapea, am citit-o pe bicicletă, am citit-o în mașină la semafor și tot nu înțeleg de ce mi-a plăcut. Subtil africanul, n-am ce zice, m-a făcut.

Săptămâna trecută citisem o carte despre originile universului, furată de la taica. Istoria astronomiei pe pâine, scrisă stil pop-science de un indian conectat prin industria de entertainment. Mi-a plăcut și aia, în sfârșit am înțeles și eu de ce lui Hubble i-au făcut telescop și, mai ales, ce era cu nasul lui Tycho Brache.

Cu vreo două săptămâni înainte de asta dădusem gata un SF gros de tot scris de un tip, Wilson, în care se făcea că extratereștrii îmbrăcaseră planeta noastră într-o membrană permeabilă care făcea timpul să treacă muult mai încet. M-a distrat ideea că în vreme ce la București trecea o oră, pe Utopia Planitia treceau vreo câteva sute de mii de ani.

Cu vreo alte două săptămâni înainte de SF citisem o carte gen manifest a lui Al Gore, Triumful fricii asupra rațiunii, din care am reținut ce a reținut și el: că americanii cred în televizor. Mi-a plăcut faza cu sondajele de opinie și manipularea publicului în propria campanie a băiatului respectiv, când i-au spus Fă aia, zi aia și o să crești în sondaje cu opt virgulă nu-știu-cât la sută! și cică așa a fost.

Cu vreo trei săptămâni înainte de introducerea în politica americană bifasem Contact, ca să înțeleg mai bine cum vine cu filmul. M-a plictisit destul de tare, dar mi-a plăcut că tipa s-a combinat cu alt personaj decât cel din film. Take that Matthew McConaughey! Ce nume greu are și ăsta, l-am gugălit…

În fine, vreau să recitesc Pământul de sub tălpile ei numai pentru că am văzut Slumdog Millionaire tot duminică (mamă ce duminică interesantă!) având în vedere că acțiunea se petrece inițial tot la Bombay/Mumbai și că biletul până acolo costă doar vreo patru sute și un pic de euro cu Turkish.

Plec în Maroc a treia oară săptămâna viitoare, deci o să am parte de Rushdie pe cocoașa dromaderului. Întrebarea care rămâne este cum să păstrez eu câteva ouă roșii desigur fierte ca să le ciocnesc în deșert în semn de pupicei pentru Cristos? Pe-aia cu lada frigorifică o știu și eu…

La mulți ani S.!

După destul de mult alcool împărțit frățește cu ex-sovieticii pe tejghea, încercând să ne ferim paharele de tocurile domnișoarelor care dansau printre ele, urmate de o ciorbă pe canapeaua de piele la cinci fără ceva dimineața, singurul avantaj de care m-am putut bucura după trezire a fost timbrul gutural cu care am cerut în Diverta un album cam erotic al lui Uwe Ommer fără să mă simt defel jenat.

Reminder

Nu pot să dorm. Încercările mele de a-mi impune somnul în această seară par sortite eșecului. Numeroasele scenarii și întâmplări care gravitează prin jur nu îmi dau voie să alunec în nepăsarea autentică a visului netulburat, așa că iată-mă așternut pe scris la lumina monitorului.

Mă gândesc, printre altele, la ultima duminică. Am plecat înspre cinematograf cu două ore mai devreme, să tot fi fost vreo șapte fără ceva. M-am plimbat din nou ca un turist printr-un oraș străin, încercând să îmi imaginez cum aș privi bulevardele dacă nu aș vorbi românește. Am trecut pe lângă reclame, hoteluri, paznici de parcare, doi câini îndrăgostiți, flori proaspete în rondul pieței Rosetti. Am ascultat din mers o gașcă de americani angoasați care omorau o oră prin ruinele centrului nostru istoric. Făceau mișto de pietre și de broaște.

Între coloanele de la Romană și cinematograful Studio am pășit o vreme alături de o brunetă tunsă bob, care purta pantaloni turcoaz sport, o bluză aproape roșie pe care scria Adidas și pe umăr o plasă de rafie de la un super-market. Am depășit-o, m-a depășit, s-a uitat un pic la camera din mâna mea, s-a oprit în fața afișelor luminate slab, am fotografiat-o cu ISO 1600. Granulație mare, de seară. Mai încolo, în părculețul de la spitalul Colțea, am șezut pe o băncuță nederanjat de cele două bălți din coji de semințe, încercând să nu mă mir că toată lumea pare să fumeze pe stradă zilele acestea.

Mă gândeam la documentarul despre Hunter Thompson, Gonzo, pe care l-am văzut pe jumătate săptămâna trecută. Până atunci nu știam cine era omul, nici acum nu pot să spun că am o idee foarte clară, dar m-au impresionat două lucruri: faptul că nu au arătat fotografii cu el zâmbind și obiceiul său de a bate la mașină Marele Gatsby numai pentru a înțelege melodia frazelor lui Fitzgerald, din nou și din nou.

M-a pocnit, în reluare pentru a multa oară, sentimentul acela de revoltă împotriva trăitului ușor, cu toate amantele lui nepăsătoare și nevestele lui durdulii și iubitoare de mascara verde. Mașina în leasing, concediul în Greciaturciaspania, burta, grătarele și muzica de pahar, reclamele la supița Knorr, brelocul de chei cu lanternă. Pentru pretențioși recomand adaos de Saab și radio dobrovolski, țuică din deal de la Târgu Mureș (știu eu locul), plajă la Corbu și apartament la Sinaia, plus ocazionalele laptopuri cu diagonala de doisprezece țoli. Grupa mare reclamă însă licența de zbor PPL, brevetul de navigație de la YCRR (măcar C+D), permisul categoria A și un VRSC Night Rod Special, Cuba libre și București-Caracas cu Lufthansa. Toate acestea fiind spuse, e ușor să trăiești ușor, alunecând atât de suav pe panta mulțumirii de sine, permițând anilor să îți justifice simpatia pentru propria persoană și uitând, de fapt, motivul pentru care ești aici.

Și iată că intriga se complică. Motivul uitat este greu invocat astăzi, după niște decenii de când l-ai trecut pe planul doi, cinci, nouăzeci și șapte. Eu, unul, mi-am cioplit motivul cu multă răbdare și dârzenie chioară până când l-am redus de la stadiul de crez la o simplă declarație de intenție cu aplicabilitate largă.

Concret, la cinci-șapte-nouă ani eram un făuritor. În adevăratul sens al cuvântului, îmi plăcea să creez și să perfecționez chestii, să meșteresc obiecte elaborate (cu ciocanul de lipit, nu mai puțin) și să citesc Opt sute de leghe pe Amazon în încercarea repetată și reușită de a inventa codul perfect. Am compus mai apoi pretextul pentru a-l folosi, semnalându-i prietenului de la etajul cinci prin bătăi ritmice în țevile de încălzire planurile noastre secrete pentru dominarea spațiului apropiat, poporul celor care se jucau la leagăne.

Din fericire nu sunt un pesimist sau un prăpăstios. Vremurile de copilărie sunt cu siguranță senine, fericite și saturate de culoare pentru cei mai mulți dintre noi. Mie unul nu imi provoacă stări lungi de melancolie și regrete cu suspine din capul pieptului. Îmi arată, în schimb, că traseul are nevoie de ajustare. Scopul este așadar creația. Mă revoltă lentoarea cu care astăzi abia mă înham la orice fel de asemenea proces, mulțumit fiind că manipularea și aplicarea regulilor sociale parțial dezvăluite îmi permit să ating scopuri clare și călduțe, întotdeauna pe termen mediu. Mă salvează speranța că acestea sunt totuși doar cărămizi la baza unui edificiu mai mare de pe care mă voi lansa înspre orizontul acela colorat în albastru, violet și oranj, cu gândul să… .

Este fragil. Pășesc pe ața întinsă între două maluri, atent să nu cad în râul care se prelinge ușor la câțiva metri sub tălpile mele, șoptindu-mi aproape politicos că mă așteaptă cu o baie lungă și caldă preț de niște ani, douăzeci, treizeci, cine mai numără…