Era un octombrie placut, bun pentru purtat ochelari de soare si zburat, norocosule. Bun pentru calarit pe doua roti, si asta, asteptand din zi in zi ploaia, frigul, caloriferul cald.
Calare, deci, imi purtam trasa peste ochi caciula neagra si priveam insistent iesirea. Prieteni, rude, cunostinte si oameni in general se perindau, cuprinsi de o ciudata apetenta pentru negru. Nu ne cunosteam, si era bine.
Am rabdat mai mult de o ora, apoi am plecat, tot calare, unde am vazut cu ochii. Orele pranzului fara sa simt foamea, am oprit in prima si cea mai mare carciuma de pe lac. Mi-am aruncat casca pe un scaun, picioarele pe un altul si am ramas infundat in perne vreo sase ore, singur, netulburat, vineri.
O folie de plastic si un trotuar ma desparteau de apa. Am baut vin si am mancat peste, nu imi amintesc de care. Necaracteristic, nu m-am mai gandit la toate ele pe care le-am cunoscut, ci doar la nenorocitul de cavalerism care ma impinsese si de data aceea sa pun mai presus pe altii.
Mi-ar placea sa spun ca pestele a fost bun, dar chiar nu mai stiu. Atunci vinul, poate.
