Sfarsit ploios de august, ultima zi a unei veri deja uitate, septembria dupa colt. Ascult pianul pe terasa acoperita, mirandu-ma cand si cand de tricourile cu maneca scurta pe care le vad acoperind oameni zgribuliti. Ceaiul meu se raceste timid, mandru sa se numeasca intaiul ceai al noului sezon rece, rusinat insa stiindu-se a fi un ceai fara cofeina.
O astept. Cum deja am parasit-o prin telefon acum trei saptamani, nici nu prea stiu ce sa ii spun, ma bucur dar de ragaz. Adevarul, cu siguranta, nu poate fi auzit in aceasta seara, astfel ca… vad eu.
A terminat si vine la masa mea. Pianul ataca, previzibil, tema siciliana a Nasului iar ploaia isi vede de plouat la doi pasi de domnisoara racita care m-a primit mai devreme. O astept cu capul intors spre strada, mirandu-ma de atata apa rece.
Imi iau ceaiul si intram. La mesele din jurul nostru numar trei cupluri care ar putea sa traga cu urechea. Vorbesc incet, incep prin a-i spune ca imi pare rau. Ma intreaba pentru ce, iar eu raspund politicos ca pentru noi. De fapt imi pare rau ca nu am putut fi cavaler si a trebuit sa o las sa alunece (si pe ea!) in nepasare.
Ceaiul meu se raceste. Suportam amandoi conversatia cu zambetul pe buze. Ce ai mai facut, ce ai mai citit, ce ai mai. O distreaza povestea cu Bono si amicul irlandez de pe barca, ma vexeaza sa aud despre sora de douazeci si trei de ani care s-a maritat.
Si mai adevaratul motiv pentru care am sunat-o dupa-amiaza si am invitat-o la o ceva a fost ca sambata m-a sunat de pe numar ascuns la patru dimineata, nu mi-a vorbit si apoi a suspinat si a inchis. Nu o intreb, nu recunoaste, amandoi stim si ne acceptam dansul ca doi straini ce am fost mereu.
O duc acasa cu masina pe un frig de paisprezece grade. Ne spunem la revedere si cam asta a fost. Femeia mea cu ochi verzi divorteaza anul acesta.
