Acasă… acasă…

M-am întors după douăzeci și patru de ore în care am schimbat două trenuri, două avioane și, pentru distracție, patru metrouri. Am părăsit Marocul prin Casablanca ieri pe la prânz și am ajuns în această dimineață la București după o escală răcoroasă la Madrid, ocazie cu care poliția m-a pus să șterg fotografiile artsy cu niscaiva scutere zburând și oameni alergând, pentru simplul motiv că pe fundal apăreau prea aproape zidurile palatului regal.

Inutil să adaug mai multe pentru că mi-e cam somn și intenționez să mă prăbușesc în patul meu confortabil preț de câteva ceasuri, dar da, am făcut aproximativ o mie opt sute de fotografii format RAW, dintre care vreo patru sau cinci chiar reușite. Trebuia să umplu cu ceva cardurile alea de memorie de treizeci și doi de giga, poate-poate!

Spre sud

Joi plec. Cinci nopți în Marrakech, șase zile în Sahara.

Mi-am dat seama că sunt complet autist la faza asta. Nu mai demult de ieri au venit niște tipe de la o anumită autoritate de-a statului să controleze activitatea uzinei. Am stat noi de vorbă despre vreme și facultăți, criza economică și prețul fier-betonului în activitatea de construcții, până când inevitabil am dat-o pe Ce faci de paște? de cel puțin două ori.

Am fost nevoit să dezvălui, nu fără mândrie, că am de gând să sparg ouă roșii în deșert în compania fratelui meu de suferință, după care să facem poze cu cojile, așa, doar pentru că putem. Una dintre ele, tipa de vreo patruzeci de ani s-a încântat tare rău, mi-a povestit cum a negociat cumnată-sa în Turcia niște perne de la o sută de dolari la douăzeci și așa mai departe. Eu i-am descris cum zburăm de la Otopeni la Milano și apoi la Casablanca, luăm trenul până la Marrakech, autobuzul până la Zagora, taxiul până la M’Hamid și dromaderul până la dunele de pe Erg Chegaga, fără duș sau semnal pe telefonul mobil, dar cu gândaci și mai ales cu scorpioni inofensivi mișunând prin nisipul fierbinte, prin care e atât de plăcut să te plimbi în picioarele goale după apusul soarelui…

În tot acest timp citeam pe fața puștoaicei însoțitoare de doar douăzeci de primăveri un fel de mirare neîncrezătoare care țipa Doamne ce idiot, el nu știe că s-au inventat Paralia Katerini, Mamaia și Albena?! și mi-am dat seama că ar cam trebui să o las mai moale cu chestiile extraterestre. Sperii oamenii, ce naiba.

În fine, reușita majoră a zilei de azi este că am reușit să rezerv camere la un riad a cărui terasă are vedere directă la Jemaa el-Fna, piața centrală în care se întâmplă tot. Și ce o să mai șed eu pe șezlong acolo sus, pe acoperiș, citind Hemingway și Kundera în compania whisky-ului berber…

How to

Filmele noastre comuniste îmi dau o senzație aiurea de pre-aranjament. Ceea ce, desigur, înseamnă că de fapt sunt foarte bune la ceea ce trebuie ele să facă: să vândă o realitate bună.

Când vorbesc despre un pre-aranjament încerc să mă refer destul de vag la ideea de grijă pe care ți-o poartă societatea, un soi de pre-determinare universală cu jaloane vizibile pe asfalt, printre care tu îți croiești drumul, neabătut și supravegheat părintește.

Pre-aranjamentul suprem pare să fie dragostea. Cumva aceste filme mă conving instantaneu că ăia doi se vor combina pentru că trebuie să fie împreună, așa vrea țara. Educația lor îi îndeamnă să spună invariabil numai ce trebuie, să cumpere florile potrivite, să facă rost de ciocolata Pitic întotdeauna pe rafturile pline ale băcăniei, să găsească locuri bune la filmele de dragoste cu Raj Kapur.

Ce e drept, și How to Lose Friends and Alienate People face cam același lucru, dar măcar este distractiv…

Vrum. Pe bune, vrum!

Îl iubesc pe dumnezeu pentru că l-a făcut pe Columb care a descoperit America pe care au populat-o irlandejii care au omorât piei roșii care au omorât la rândul lor albi care au inventat revolverul cu care au liniștit complet vestul ca să aibă încă o coastă populată la un alt ocean unde să construiască orașe spre care să tragă niște șosele pe care să se plimbe oameni cu mașini și drăcii.

Concluzia: trăiască dumnezeu care ne-a dat Iron 883. Care va fi al meu vara asta.

Ce băiat culturizat

Am citit duminică Viața și vremurile lui Michael K, că tot l-a editat Humanitas cu PR bun prin revistele cele glossy de le consum eu (două, una mișto, una cam porcărie). Am citit-o pe canapea, am citit-o pe bicicletă, am citit-o în mașină la semafor și tot nu înțeleg de ce mi-a plăcut. Subtil africanul, n-am ce zice, m-a făcut.

Săptămâna trecută citisem o carte despre originile universului, furată de la taica. Istoria astronomiei pe pâine, scrisă stil pop-science de un indian conectat prin industria de entertainment. Mi-a plăcut și aia, în sfârșit am înțeles și eu de ce lui Hubble i-au făcut telescop și, mai ales, ce era cu nasul lui Tycho Brache.

Cu vreo două săptămâni înainte de asta dădusem gata un SF gros de tot scris de un tip, Wilson, în care se făcea că extratereștrii îmbrăcaseră planeta noastră într-o membrană permeabilă care făcea timpul să treacă muult mai încet. M-a distrat ideea că în vreme ce la București trecea o oră, pe Utopia Planitia treceau vreo câteva sute de mii de ani.

Cu vreo alte două săptămâni înainte de SF citisem o carte gen manifest a lui Al Gore, Triumful fricii asupra rațiunii, din care am reținut ce a reținut și el: că americanii cred în televizor. Mi-a plăcut faza cu sondajele de opinie și manipularea publicului în propria campanie a băiatului respectiv, când i-au spus Fă aia, zi aia și o să crești în sondaje cu opt virgulă nu-știu-cât la sută! și cică așa a fost.

Cu vreo trei săptămâni înainte de introducerea în politica americană bifasem Contact, ca să înțeleg mai bine cum vine cu filmul. M-a plictisit destul de tare, dar mi-a plăcut că tipa s-a combinat cu alt personaj decât cel din film. Take that Matthew McConaughey! Ce nume greu are și ăsta, l-am gugălit…

În fine, vreau să recitesc Pământul de sub tălpile ei numai pentru că am văzut Slumdog Millionaire tot duminică (mamă ce duminică interesantă!) având în vedere că acțiunea se petrece inițial tot la Bombay/Mumbai și că biletul până acolo costă doar vreo patru sute și un pic de euro cu Turkish.

Plec în Maroc a treia oară săptămâna viitoare, deci o să am parte de Rushdie pe cocoașa dromaderului. Întrebarea care rămâne este cum să păstrez eu câteva ouă roșii desigur fierte ca să le ciocnesc în deșert în semn de pupicei pentru Cristos? Pe-aia cu lada frigorifică o știu și eu…

La mulți ani S.!

După destul de mult alcool împărțit frățește cu ex-sovieticii pe tejghea, încercând să ne ferim paharele de tocurile domnișoarelor care dansau printre ele, urmate de o ciorbă pe canapeaua de piele la cinci fără ceva dimineața, singurul avantaj de care m-am putut bucura după trezire a fost timbrul gutural cu care am cerut în Diverta un album cam erotic al lui Uwe Ommer fără să mă simt defel jenat.