Nu pot să dorm. Încercările mele de a-mi impune somnul în această seară par sortite eșecului. Numeroasele scenarii și întâmplări care gravitează prin jur nu îmi dau voie să alunec în nepăsarea autentică a visului netulburat, așa că iată-mă așternut pe scris la lumina monitorului.
Mă gândesc, printre altele, la ultima duminică. Am plecat înspre cinematograf cu două ore mai devreme, să tot fi fost vreo șapte fără ceva. M-am plimbat din nou ca un turist printr-un oraș străin, încercând să îmi imaginez cum aș privi bulevardele dacă nu aș vorbi românește. Am trecut pe lângă reclame, hoteluri, paznici de parcare, doi câini îndrăgostiți, flori proaspete în rondul pieței Rosetti. Am ascultat din mers o gașcă de americani angoasați care omorau o oră prin ruinele centrului nostru istoric. Făceau mișto de pietre și de broaște.
Între coloanele de la Romană și cinematograful Studio am pășit o vreme alături de o brunetă tunsă bob, care purta pantaloni turcoaz sport, o bluză aproape roșie pe care scria Adidas și pe umăr o plasă de rafie de la un super-market. Am depășit-o, m-a depășit, s-a uitat un pic la camera din mâna mea, s-a oprit în fața afișelor luminate slab, am fotografiat-o cu ISO 1600. Granulație mare, de seară. Mai încolo, în părculețul de la spitalul Colțea, am șezut pe o băncuță nederanjat de cele două bălți din coji de semințe, încercând să nu mă mir că toată lumea pare să fumeze pe stradă zilele acestea.
Mă gândeam la documentarul despre Hunter Thompson, Gonzo, pe care l-am văzut pe jumătate săptămâna trecută. Până atunci nu știam cine era omul, nici acum nu pot să spun că am o idee foarte clară, dar m-au impresionat două lucruri: faptul că nu au arătat fotografii cu el zâmbind și obiceiul său de a bate la mașină Marele Gatsby numai pentru a înțelege melodia frazelor lui Fitzgerald, din nou și din nou.
M-a pocnit, în reluare pentru a multa oară, sentimentul acela de revoltă împotriva trăitului ușor, cu toate amantele lui nepăsătoare și nevestele lui durdulii și iubitoare de mascara verde. Mașina în leasing, concediul în Greciaturciaspania, burta, grătarele și muzica de pahar, reclamele la supița Knorr, brelocul de chei cu lanternă. Pentru pretențioși recomand adaos de Saab și radio dobrovolski, țuică din deal de la Târgu Mureș (știu eu locul), plajă la Corbu și apartament la Sinaia, plus ocazionalele laptopuri cu diagonala de doisprezece țoli. Grupa mare reclamă însă licența de zbor PPL, brevetul de navigație de la YCRR (măcar C+D), permisul categoria A și un VRSC Night Rod Special, Cuba libre și București-Caracas cu Lufthansa. Toate acestea fiind spuse, e ușor să trăiești ușor, alunecând atât de suav pe panta mulțumirii de sine, permițând anilor să îți justifice simpatia pentru propria persoană și uitând, de fapt, motivul pentru care ești aici.
Și iată că intriga se complică. Motivul uitat este greu invocat astăzi, după niște decenii de când l-ai trecut pe planul doi, cinci, nouăzeci și șapte. Eu, unul, mi-am cioplit motivul cu multă răbdare și dârzenie chioară până când l-am redus de la stadiul de crez la o simplă declarație de intenție cu aplicabilitate largă.
Concret, la cinci-șapte-nouă ani eram un făuritor. În adevăratul sens al cuvântului, îmi plăcea să creez și să perfecționez chestii, să meșteresc obiecte elaborate (cu ciocanul de lipit, nu mai puțin) și să citesc Opt sute de leghe pe Amazon în încercarea repetată și reușită de a inventa codul perfect. Am compus mai apoi pretextul pentru a-l folosi, semnalându-i prietenului de la etajul cinci prin bătăi ritmice în țevile de încălzire planurile noastre secrete pentru dominarea spațiului apropiat, poporul celor care se jucau la leagăne.
Din fericire nu sunt un pesimist sau un prăpăstios. Vremurile de copilărie sunt cu siguranță senine, fericite și saturate de culoare pentru cei mai mulți dintre noi. Mie unul nu imi provoacă stări lungi de melancolie și regrete cu suspine din capul pieptului. Îmi arată, în schimb, că traseul are nevoie de ajustare. Scopul este așadar creația. Mă revoltă lentoarea cu care astăzi abia mă înham la orice fel de asemenea proces, mulțumit fiind că manipularea și aplicarea regulilor sociale parțial dezvăluite îmi permit să ating scopuri clare și călduțe, întotdeauna pe termen mediu. Mă salvează speranța că acestea sunt totuși doar cărămizi la baza unui edificiu mai mare de pe care mă voi lansa înspre orizontul acela colorat în albastru, violet și oranj, cu gândul să… .
Este fragil. Pășesc pe ața întinsă între două maluri, atent să nu cad în râul care se prelinge ușor la câțiva metri sub tălpile mele, șoptindu-mi aproape politicos că mă așteaptă cu o baie lungă și caldă preț de niște ani, douăzeci, treizeci, cine mai numără…
